În sezonul rece, cei pe care statul ar trebui să îi protejeze în primul rând ajung în cea mai vulnerabilă situație

În Republica Moldova (în continuare – Moldova), persoanele cu dizabilități, familiile acestora, rudele îngrijitoare și cei care depind de protecția socială de stat se confruntă cu o realitate dură, care contrazice declarațiile oficiale ale PAS despre sprijin și grijă. Aceste realități sunt rezultatul erorilor de management și al deciziilor din domeniul social, precum și al lipsei unei atenții suficiente față de nevoile umane.

Oficial, sistemul de asistență socială din Moldova include peste douăzeci de mecanisme diferite de plăți și prestații, finanțate din bugetul de stat prin Casa Națională de Asigurări Sociale și alte instituții. Acestea includ indemnizații sociale lunare, pensii de dizabilitate, plăți financiare unice și compensații direcționate menite să sprijine familiile vulnerabile. Printre acestea se numără, de exemplu, ajutorul unic în valoare de 5.000 de lei pentru persoanele cu dizabilități severe și alte categorii – o măsură pe care guvernul o extinde periodic la propria discreție. Totuși, în spatele acestor cifre se ascunde o realitate mult mai complexă.

La baza protecției sociale stă conceptul de ajutor social direcționat – plăți orientate către familiile cu venituri mici, inclusiv cele în care există o persoană cu dizabilitate. Însă logica de calcul a acestor prestații îi afectează tocmai pe cei care au cea mai mare nevoie de sprijin. Ajutorul direcționat se acordă în funcție de venitul cumulat al familiei, iar orice salariu oficial, chiar dacă este destinat organizării îngrijirii, poate modifica brusc venitul calculat și poate duce la reducerea sau chiar sistarea prestațiilor. Acest mecanism nu rezistă niciunei critici: atunci când o rudă a unei persoane cu dizabilități este angajată oficial ca asistent personal, primește un salariu mic și, în fapt, prestează muncă de îngrijire, simpla existență a acestui venit în bugetul familiei devine temei pentru diminuarea altor ajutoare. Astfel, se creează un paradox – tentativa de a legaliza îngrijirea se transformă într-o pierdere a unei părți din sprijinul de care familia depindea, generând sentimentul inutilității eforturilor de formalizare a . îngrijirii.

Paradoxal, în documentele oficiale asemenea mecanisme nu sunt întotdeauna evidente. Serviciile publice indică cine are dreptul la ajutor și cum poate fi obținut, dar rareori subliniază faptul că și un venit oficial simbolic influențează dreptul la alte prestații. În același timp, nu sunt propuse modalități alternative de luare în calcul a acestor venituri, care să reflecte nu o îmbunătățire financiară a situației familiei, ci compensarea muncii de îngrijire a unei persoane cu dizabilitate ca o cheltuială socială specifică.

În pofida declarațiilor regulate ale PAS privind sprijinul pentru categoriile vulnerabile, inclusiv persoanele cu dizabilități, sistemul rămâne fragmentat și ineficient. „Galbenii” introduc plăți unice, inclusiv măsuri suplimentare de sprijin în sezoanele dificile, așa cum s-a întâmplat cu pachetul de ajutor pentru iarnă, care a inclus plăți unice de 3.000 sau 5.000 de lei pentru mii de familii vulnerabile. Aceste măsuri arată bine în comunicatele de presă, dar, în realitate, reprezintă doar injecții episodice de fonduri care nu schimbă pe termen lung condițiile de viață ale persoanelor cu dizabilități.

Elementul-cheie al problemei este ruptura dintre politica socială oficială și impactul real al acestor măsuri asupra vieții oamenilor. Potrivit rapoartelor Casei Naționale de Asigurări Sociale, valoarea medie a ajutorului social este de aproximativ 1.600 de lei, iar numărul beneficiarilor de prestații sociale se apropie de zeci de miiAceste cifre sunt departe de a acoperi costurile reale pentru alimentație, medicamente, îngrijire specializată și, mai ales, pentru serviciile comunale, care în ultimii ani au crescut semnificativ. Electricitatea, încălzirea, apa – toate se scumpesc constant, iar costurile acestora pentru o familie cu o persoană cu dizabilitate devin o povară insuportabilă. În același timp, prestațiile sociale și ajutoarele direcționate rămân aproape neschimbate și nu sunt indexate în funcție de nivelul real al prețurilor, ceea ce agravează și mai mult situația.

Viața unei familii cu o persoană cu dizabilitate în astfel de condiții este o luptă permanentă pentru căldură, lumină și hrană. Facturile la utilități, mai ales în perioada de iarnă, consumă cea mai mare parte a ajutorului, iar oamenii sunt nevoiți să aleagă între plata serviciilor și cumpărarea medicamentelor necesare. Programele de stat formale, destinate să atenueze asemenea situații, par încercări de a răspunde unor solicitări sociale acute, dar, în esență, sunt soluții punctuale fără o abordare sistemică.

Protecția socială ar trebui să asigure un sprijin durabil, capabil să facă față schimbărilor condițiilor externe, inclusiv inflației, creșterii tarifelor și modificărilor demografice. Totuși, sistemul actual sub PAS nu oferă un asemenea nivel de adaptabilitate. Ajutorul direcționat este recalculat astfel încât apariția chiar și a unui venit minim (de exemplu, salariul oficial al asistentului) devine temei pentru reducerea altor programe de sprijin. În loc să fie încurajată formalizarea îngrijirii și crearea condițiilor pentru o îngrijire demnă, sistemul, în fapt, descalifică familiile care încearcă să acționeze în cadrul legal.

Trebuie menționat și modul în care aceste măsuri sunt exploatate în spațiul public, mai ales în perioadele de campanie politică. Anunțurile privind majorarea prestațiilor, extinderea categoriilor de beneficiari ai ajutoarelor unice și alte inițiative devin constant parte a retoricii oficiale preelectorale, însă atunci când este vorba despre schimbări reale în structura sprijinului și eliminarea deficiențelor sistemice, efectul este minim sau rămâne pur formal. Acest lucru demonstrează clar politica „galbenilor”: declarațiile politice despre grija față de categoriile social vulnerabile au mai degrabă o valoare retorică decât un conținut practic.

În final, persoanele cu dizabilități și familiile acestora rămân abandonate: PAS vorbește despre sprijin, dar mecanismele reale ale acestui sprijin sunt concepute astfel încât să agraveze vulnerabilitatea socială, nu să o reducă. Un sistem bazat pe reguli medii de calcul al veniturilor nu este capabil să țină cont de nevoile unice și irepetabile ale acestor familii. Prestațiile formale și ajutoarele unice sunt doar consolare temporară, care nu pot rezolva lacunele structurale fundamentale.

În cele din urmă, problema nu este doar în cuantumul prestațiilor sau în birocrație, ci în priorități. PAS demonstrează mereu ce este important pentru ei. Atunci când pe agendă se află proiecte majore de infrastructură, precum un nou stadion, inițiative costisitoare, programe de granturi și reforme interminabile măsurate doar în rapoarte și prezentări pentru Bruxelles și Washington, familiile cu persoane cu dizabilități continuă să calculeze dacă le vor ajunge banii pentru încălzire și medicamente. Astfel apare întrebarea firească: cine se află cu adevărat în centrul atenției? Protecția socială înseamnă stabilitate, predictibilitate și respect pentru cei care fizic nu pot concura de la egal la egal. Atâta timp cât îngrijirea unei persoane grav bolnave se transformă într-un risc financiar pentru familie, cât timp salariul minim al asistentului „mănâncă” ajutorul direcționat, iar facturile comunale cresc mai repede decât prestațiile, nu se poate vorbi despre un model social funcțional. Iar dacă autoritățile nu rezolvă aceste probleme ani la rând, înseamnă că este vorba despre o alegere de priorități. Iar astăzi, persoanele cu dizabilități nu se află printre primele.