O istorie despre pompierii care salvează oameni în Moldova, fără să se cruțe pe ei înșiși

Cunoscutul pompier din Moldova, Dmitri Polșcin, a împărtășit o poveste despre munca grea a pompierilor care, în timpul unei ture de serviciu în care a avut loc o alertă de incendiu pe strada Grenoble, au salvat o tînără mamă și copilul ei, care nu puteau respira și aveau nevoie de evacuare urgentă.

În cele din urmă, aceștia au fost scoși, iar Dmitri Polșcin a luat focul asupra sa, încît nu a rezistat și i-a ars casca de pompier încinsă, pentru care aceasta a fost ultima luptă.

Vă prezentăm această poveste, relatată de acest pompier cunoscut în Moldova.

”Era o nouă tură de serviciu. O nouă alarmă. Am plecat la locul incendiului pe strada Grenoble.

La sosire – așa un tablou: flăcările ieșeau prin ferestrele de la etajul doi, fumul tăia ochii. Desfășurare standard de luptă: aparatele în spate, măștile pe față – și în foc.

Incendiul făcea ravagii la etajul doi, dar fumul și temperatura au umplut rapid scările pînă la etajul nouă. Căldura era insuportabilă, ca întotdeauna. Și deodată, la stația radio s-a auzit vocea dispecerului:

„La etajul trei, în apartament... o mamă tînără cu un copil mic. Nu au cu ce respira. Evacuare urgentă! 

Iat-o – alegerea. Aveam scări extensibile cu trei picioare, dar să cobori pe ele cu un copil - era groaznic. Nu puteam aștepta scara, nici măcar cîteva minute. Singura soluție era să ne asumăm riscul, să creăm un coridor prin hol.

Eu am luat furtunul, numărul doi — lîngă mine. Ușa, arsă de flăcări, a cedat și focul a dat năvală asupra noastră. Din punct de vedere tactic, ținînd cont de deschiderea ușii, am dat un jet pulverizat. În fața noastră s-a ridicat un scut de apă, am împins focul și fumul înăuntru. 

Dar, cînd am împins flăcările înapoi în apartamentul cuprins de foc, a devenit clar: ne aflam în cuptorul iadului. Camera era mică, dar părea o gură de foc. Mă concentram să sting focarele, dar betonul încins emitea aburi care treceau prin haine. 

Rar cobor viziera căștii, dar atunci am coborît-o. Purtam un MSA Gallet XF, de generație noua cu vizieră oglindă. Dar căldura oricum trecea prin vizieră și sticlă.

Țineam furtunul, îl strîngeam cu furie și durere și țipam în mască – sălbatic, ca un viking care se aruncă asupra unui mamut. În spate se aflau numărul doi și băieții care evacuau femeia cu copilul. Știam: sarcina noastră era să ținem focul ăsta, oricît de mult ne-ar fi rugat corpul să ne oprim. 

Am reușit. I-am scos afară.

Cînd totul s-a terminat și mi-am scos casca, viziera era deja crăpată și se sfărîma ca cenușa. Nici măcar protecția din fabrică nu a rezistat. M-am pus mănușile murdare pe casca încinsă – și-a făcut treaba. Pentru ea, aceasta a fost ultima luptă. 

Producătorii au citit povestea mea pe Facebook și mi-au trimis o cască nouă, cromată, ca a pompierilor din Paris. Dar cea veche, arsă, a rămas la mine. 

În știri s-au scris apoi diverse lucruri. Dar numai noi, schimbul nostru, știam prețul acestei victorii. Tactica la limită, emoțiile la maxim. Dar undeva, acum, trăiește acea tînără mamă și copilul ei – și acesta e cel mai important lucru. 

Ultima luptă a căștii. Dar nu ultima pentru noi. 

Și nu, povestea asta nu e despre mine, e despre toți băieții care țipă în mască în fiecare zi, dar le e rușine să povestească despre asta...